Politica șahului are nevoie de coaliții reale.
Pentru un sport construit pe strategie, șahul are unul dintre cele mai puțin strategice sisteme politice imaginabile. FIDE — Federația Internațională de Șah — este formată din aproape 200 de federații naționale. Fiecare, de la India la Islanda, are un vot. Împreună, aleg Președintele FIDE la fiecare patru ani, aprobă bugetele și stabilesc direcția sportului. Pe hârtie, este o democrație. În realitate, seamănă mai mult cu o reuniune de familie care are loc o dată la patru ani, unde toată lumea este politicoasă și este de acord să păstreze lucrurile neschimbate — și apoi se întoarce acasă până la următoarea.
Între alegeri, consiliul tace. Există adunări formale (numite adunări, adesea online), dar nu există alianțe durabile, nici blocuri organizate de țări care lucrează pentru obiective comune. Abia dacă există obiective. Comunicarea între federații este minimă — majoritatea contactelor au loc la evenimente oficiale sau congrese, nu în discuții politice coordonate.
Și asta este ciudat, pentru că Carta FIDE oferă federațiilor o putere colectivă enormă. Zece dintre ele, acționând împreună, pot plasa un punct pe ordinea de zi a Adunării Generale (Articolul 8.3). Un sfert dintre ele pot cere o Adunare Extraordinară (Articolul 5.7). Uniunile continentale — Europa, Asia, Africa și Americile — sunt în mod explicit împuternicite prin Articolul 16 să propună reglementări, să solicite reforme sau chiar să pună la îndoială modul în care sunt utilizate fondurile de dezvoltare.
Dacă federațiile s-ar decide vreodată să folosească aceste mecanisme — să-și facă publică agenda, să se coordoneze în afara ciclului electoral și să ceară lucruri în mod formal — întregul sistem al politicii șahului s-ar schimba peste noapte. Ar putea cere transparență în distribuirea granturilor (Articolul 24.1), să pună la îndoială numirile, să propună reforme la mijlocul ciclului sau să pună întrebări despre acordurile comerciale ale FIDE. Instrumentele există.
O parte din motiv este generațional. Politica șahului este un spațiu pentru oameni foarte în vârstă — pentru că durează decenii să devii prieten cu alți oficiali de șah. Întâlnirile sunt rare, iar majoritatea liderilor federațiilor sunt oameni casnici care călătoresc rar în interes de serviciu, cu excepția cazului în care este un congres sau un Campionat Mondial. Chiar și asta se întâmplă doar o dată la doi ani. Este greu să construiești o coaliție când principala ta formă de diplomație este să te lovești de cineva la un bufet de mic dejun o dată pe deceniu.
Când apar alianțe, ele sunt despre geopolitică și tradiții. Emiratele ar putea coordona voturile în lumea arabă; Rusia influențează în mod tradițional fostele state CSI și părți din Africa. Dar acestea sunt mașini de vot temporare, nu coaliții politice. Odată ce alegerile se termină, sunt demontate ca panourile electorale după ziua votului. Logica politică a șahului rămâne vag feudală — federații mici care orbitează în jurul puterilor mai mari, așteptând un semn, un grant sau o invitație.
Alte sporturi au depășit această etapă. Organizații precum UEFA în fotbal nu sunt doar organizatoare de evenimente; sunt ecosisteme politice care negociază finanțarea, guvernanța și influența globală. În șah, organismele continentale organizează în mare parte turnee și emit comunicate de presă politicoase.
Și totuși, în momentul în care federațiile încep să vorbească între ele în mod regulat — să publice agende colective, să acționeze transparent și să se coordoneze la mijlocul ciclului electoral — balanța puterii se va schimba. Responsabilitatea va crește.
Înțeleg de ce politica șahului este așa cum este, dar tot o găsesc ironică. Jocul care învață coordonarea, previziunea și valoarea pieselor conectate încă rulează un sistem politic în care fiecare piesă acționează singură.
Acesta este un articol de opinie scris de Ilya Merenzon, CEO al World Chess. A fost publicat inițial în blogul său personal.